🎥 Din culisele Mornin' Poets (I)
Pink Pong #0005 - Cursant, antrenor și alte roluri intercalate 🎭
Hejsan, cititorule,
Azi și în numărul următor, am 2 invitați speciali, care îți oferă perspectivele lor despre atelierul Mornin’ Poets, la care încă mai sunt locuri pentru sezonul de primăvară-vară. Este vorba despre o antrenoare din sezonul 26, Cristina Bogdan și un cursant, care a și debutat în volum, Alin Dimache.
Sunt două mini-interviuri, pe care te invit să le parcurgi. Primul dintre ele azi, celălalt în următorul newsletter. Iar la final, 🎁 o surpriză faină cu un poet extrem de iubit!
Însă până acolo, te invit la lansarea volumului meu, Valea Săpunului.
📅 Vineri, 24 aprilie;
🕓 18:30;
📌 Cărturești Modul, București;
👥 Alături de Andrada Badea (Minutul de Poezie), Elena Vlădăreanu și Răzvan Țupa;
Poezia e însă un teritoriu al fluidului, al viului și foarte intimului
Cristina Bogdan a deschis sezonul 26 de la Mornin’ Poets chiar pe 8 Martie, cu un curs splendid despre obiecte evocative și memorie. Am cules impresiile la cald, imediat după curs. Iată ce a ieșit!
Cum credeai că va fi la atelierul Mornin’ Poets și cum a fost de fapt?
Recunosc cinstit că am avut emoții, întrucât m-am aflat pentru prima dată în ipostaza trainer-ului pentru un atelier de poezie. Însă sunt obișnuită cu munca de mentor sau de profesor, căci predau în Facultatea de Litere a Universității din București de 26 de ani. Poezia e însă un teritoriu al fluidului, al viului și foarte intimului, de aceea trebuie să fii cu mare băgare de seamă pe unde așezi pasul și cum plasezi sugestiile, ca să nu lași o amprentă nepotrivită sau să rănești fără intenție.
Aș îndrăzni să zic că a fost chiar mai bine decât m-am așteptat, căci i-am simțit pe cursanți foarte atenți la poveștile mele despre biografiile obiectelor și despre viața și memoria încorporată în ele, mi-au pus întrebări și dialogul a curs foarte firesc. Poate au ajutat și obiectele din diverse culturi și epoci pe care le-am adus – de la o pungă de bani brodată cu mărgele, din epoca postbrâncovenească, până la o călimară de brâu (cu un recipient pentru cerneală și un altul pentru pene), cum se purtau prin veacurile XVIII-XIX, o cheie de biserică grecească, o cruce etiopiană sau o cutie de metal pentru păstrat actele (în caz că ar fi ars casa) – pentru a construi eșafodajul discuției, pornind de la niște exemple concrete.
Artefactele au această putere simbolică de a reconstrui fizionomia unor epoci, modurile de întrebuințare, dar și chipurile celor care le-au creat și folosit la un moment dat, după cum se amintea într-un volum de corespondență: „Fiecare lucru are viața sa strânsă în sine însuși de zeci de ani, altele au numai câteva luni, dar totuși fiecare obiect învie momente, zile, chipuri, cuvinte, siluete – așa încât odăile sunt pline de prezențe.” (Minunea timpului trăit. Din corespondența Monicăi Pillat și a lui Lily Teodoreanu cu Pia Pillat, ediție de Monica Pillat, București, Editura Humanitas, 2010, p. 85)
În partea a doua a atelierului, când am trecut în revistă poemele scrise de participanți, am apreciat deschiderea cu care au întâmpinat propunerile mele și atenția cu care au ascultat sugestiile. Ce observ în ultimii ani la studenții mei e un mare deficit de atenție și o capacitate mai redusă de a încorpora sugestiile primite, de aceea am fost bucuroasă să constat că aici lucrurile s-au desfășurat firesc, fără inutile poticneli orgolioase.
M-am simțit acasă alături de ei
Cum au trecut cele 3 ore de la Lente pentru tine?
Foarte repede. Adevărul este că mai aveam foarte multe lucruri de spus (antropologia obiectelor e un domeniu vast, ramificat și plin de cărări ce merită să fie străbătute) și că nu am avut deloc impresia că audiența s-ar plictisi, de aceea nici nu mi-am dat seama când s-au scurs cele 3 ceasuri prin nisiparniță. Dacă nu mi-ai fi atras tu atenția că e cazul să mă grăbesc la partea de feedback (subsemnatul e mereu personajul cu ceasul la atelier, n.r.), probabil că aș mai fi stat lejer încă două ore.
A fost, pentru mine cel puțin, o atmosferă foarte plăcută, între oameni cu certe afinități elective. Deși nu îi cunoașteam pe cursanți înainte de această întâlnire, m-am simțit acasă alături de ei, ca și cum am fi povestit nu în mansarda de la Lente, ci în mansarda casei în care locuiesc, acolo unde se află micul meu laborator de alchimist – adică biroul și biblioteca mea.
Cu ce rămâi după experiența de la Mornin’ Poets și cum crezi că ajută scrierea creativă pe cei aflați la început de drum în poezie?
Aș așeza în fruntea listei faptul că am cunoscut niște oameni faini. Acesta este marele câștig al oricărei interacțiuni, cred eu. Apoi gândul (care mă bucură teribil!) că am descoperit câteva voci, despre care îndrăznesc să cred că vom mai auzi în poezie (nădăjduiesc că unii dintre ei își vor publica, mai devreme sau mai târziu, volumele de autor).
Și, nu în ultimul rând, rămân cu un soi de lumină care se strecura pe lucarnele mansardei în dimineața zilei de 8 martie, dar răzbătea și din scânteierile imaginilor așezate în vers sau din crăpăturile tăinuite prin poeme.
Cred că atelierele de acest fel au mai multe roluri, interconectate: în primul rând, îi ajută pe participanți să își vadă propria creație cu ochii cuiva din afară (ca om de comunicare știu cât de importantă este „zona oarbă”, din ceea ce se numește „fereastra lui Johari”, adică acel teritoriu pe care noi nu ni-l cunoaștem și avem nevoie de alții ca să ne ajute să-l descifrăm).
Apoi e necesar să ne confruntăm cu diversitatea vocilor, cu felul altora de a scrie (facem acest lucru și prin lecturile pe care le avem, și pe care eu le încurajez foarte mult – mi se mai spune și „profa-bibliografie”, dar e benefic să ne așezăm la aceeași masă cu oameni care încearcă să scrie într-o perioadă similară cu noi și, uneori, chiar pe marginea acelorași teme).
Nu în ultimul rând, mi se pare binevenit să descoperim niște grile de înțelegere a realităților cu care ne confruntăm (eu, de pildă, le-am propus una decupată din antropologia culturală) și modalități prin care să convertim convingător și seducător deopotrivă lumile lăuntrice și exterioare în poezie.
La atelier lucrurile au stat sub semnul libertății absolute
Care sunt diferențele pe care le-ai perceput între predarea de la Litere și interacțiunea de la atelier?
La atelier lucrurile au stat sub semnul libertății absolute și al dialogului lipsit de orice formă de constrângere (chiar și de aceea a unui viitor examen de absolvire a cursului, pe care o au studenții mei de la Litere). Cât despre predarea propriu-zisă, cred că s-a asemănat destul de mult, având o dimensiune de expunere teoretică a temei și, ulterior, una de dialog și de analiză pe textele cursanților. Interacțiunea de la atelier a stat sub semnul unei respirații prietenești, între oameni care încearcă să scrie, căci orice scriitor este, de fapt, cu fiecare text nou pe care-l așază în albul paginii și apoi îl încredințează tiparului, în fața unei prime cărți.
Eu așa cred, literatura este, de fiecare dată, o formă de debut. Așa că debutul meu ca mentor la un atelier de poezie a coincis cu debutul lor în scrisul unor texte pe o temă dată (din sfera antropologiei obiectului) și, de ce nu, și cu debutul meu cu un volum de poezie, la finele anului trecut.
Și dacă tot l-am amintit, las aici un poem din inima hiperkinetică. L-am ales special pentru că pornește de la un altul, dedicat unui obiect – scaunului – de unul dintre poeții pe care-i îndrăgesc fără rest, Mircea Ivănescu. Și pentru că se construiește în jurul ideii de întâlnire, care este, în opinia mea, rădăcina, tulpina și floarea existențelor noastre.
întâlnire
lui Mircea Ivănescu
nu cred într-un scaun gol
orice dialog e o șansă
de a umple golul
mâna întinsă așteaptă
răbdătoare
să fie strânsă
plutind într-un aer
cu diamante
inima nedumerită
speră să găsească
înțelesul în palpitul
celuilalt cord
să intre în rezonanță
să bată ca ceasurile
cetăților medievale
din Franța
la unison.
nu cred într-un scaun gol
ca o tăcere de piatră
peste o întrebare abia
înverzită
pe buzele tale
orice întâlnire
e mai mult decât o despărțire
și orice prăpastie
apare doar ca să-ți pună
mintea la încercare
podul e aici
puntea e aici
niciodată distanța dintre
cuvintele rostite și cele tăcute
nu ajunge să fie prea mare
dacă te așezi la timp
acolo unde ești așteptat
știind că tu ți-ai dat
întâlnire
cu cel care ești
turnat în bronzul
altui aluat.
scaunul lui
Mircea Ivănescu
e un fel de-a ajunge
„tot la ceea ce te interesează pe tine
– la tine adică –”
la mine.
(Cristina Bogdan, din volumul inima hiperkinetică, București, Editura EIKON, 2025)
Și acum surpriza…
În martie am derulat o serie de evenimente la Opera Comică pentru Copii, sub egida Mornin’ Poets Junior. Una dintre întâlnirile de la Festivalul Cărților Deschise l-a avut invitat pe Radu Vancu. În discuția premergătoare atelierului cu copiii, autorul invitat ne-a povestit, printre altele, despre primii povestitori din viața lui și despre primele povești. Iată un mic fragment!
Cam așa se încheie Pink Pong #0005. Dacă ți-a plăcut, știi ce ai de făcut. Rimă absolut involuntară! Nu mă deranjează nici dacă-mi dai un follow pe Instagram.
Ne vedem în mai la #0006 cu partea a doua din Culisele Mornin’ Poets.
Hej då